Una dintre marile bătălii ale istoriei românilor, este bătălia de la Nicopole, dată între cruciații creștini (printre care și Mircea cel Bătrân) și Imperiul Otoman, condus de sultanul Baiazid I.
Bătălia, datată la 25 septembrie 1396, a avut drept cauză principală îngrijorarea statelor creștine față de politica tot mai mare de expansiune a Imperiului Otoman. Punctul critic, ca să îi spunem așa, a fost cucerirea țaratului de Vidin, de către turci.
La inițiativa regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, o oaste cruciată, formată din aproximativ 15.000 de soldați (franco-burgunzi, unguri, români, polonezi, italieni, spanioli, englezi, etc) a început campania împotriva turcilor otomani, prin traversarea Dunării la Severin, înaintând pe mal către direcția cetăților Vidin, Rahova, Nicopole.
Ajunși în fața cetății fortificate de la Nicopole, cruciații creștini și-au ocupat pozițiile, încercând să cucerească incinta cetății, ce era apărată de forțele otomane, conduse de Dogan Bey. S-au folosit catapulte și tunuri, însă fără succes (după un asediu de 16 zile).
Ceea ce nu știau cruciații creștini era faptul că de la Târnovo avea să vină în sprijinul turcilor o altă armată, condusă de această dată de însuși sultanul Baiazid I. Efectivelor acestuia nu depaseau 15.000 de oameni (deși se exagerează undeva către un număr de 200.000 de soldați).
Mircea cel Bătrân a cerut regelui Ungariei să îi acorde șansă pentru a merge în recunoaștere, lucru acceptat de către Sigismund. Ceea ce nu știau cruciații creștini era faptul că majoritatea efectivului militar otoman era după un deal, ceea ce era greu de văzut. Cruciații au crezut că este doar un efectiv de 1000 de oameni, așa că Mircea a cerut să înceapă el bătălia, deoarece avea ceva experiență în luptele cu turcii. Aici intră însă rivalitatea principilor creștini, care doreau că ei să facă onorurile. Cavalerii burgunzi au plecat primii în atac, însă cu un mare dezastru, deoarece, pe drumul spre armata turcă fuseseră înfipți niste pari în pământ, ceea ce a dus la căderea cailor cavalerilor creștini. Din cauza armurii foarte grele, cruciații nu au putut să se împotrivească turcilor, fiind o prada destul de ușoară. În ajutor au venit foarte repede trupele lui Mircea și ale lui Sigismund, însă slăbite și micșorate, care au dus la un insucces și la una dintre cele mai mari înfrângeri ale unei armate creștine.
Bătălia de la Nicopole a dovedit clar faptul că armata creștină (cavaleria grea) era deja depășită de cavaleria ușoară și că venise timpul să se adopte noi strategii, dacă doreau să țină în continuare piept Imperiului Otoman, în extindere.
